Un vis frumos: cuplu călător

De când mi-am descoperit pasiunea pentru călătorii, mi-am dat seama că pot face din asta un plan de viață. Atunci când sunt întrebată ce îmi doresc să fac de acum înainte, răspunsul meu e standard: vreau să văd lumea. Am luat-o însă ca pe o alternativă, a back-up plan, gândindu-mă că nu poți face asta atunci când ești în cuplu, din diverse considerente, cum ar fi lipsa de dorință, de aventură sau faptul că respectivul ar putea fi legat de un contract de muncă și nu ar vrea să renunțe, whatever. De ce dau toate detaliile astea? Pentru că am fost zilele trecute la Trip Talk #10 by Journey Pub, unde mi s-au dat peste cap teoriile și mi s-a insuflat speranța că visul meu e realizabil și nu doar singură, ci și în cuplu.

12112137_10205442087075056_4779648457600004440_n

De data asta a venit un cuplu călător, nu doar o persoană rătăcitoare, așadar azi vorbim despre Claudiaaa și Potooo *drum bas tss*. Doi tineri îndrăzneți, cu multă energie pozitivă și cu un entuziasm ce te împingea și pe tine să-ți iei inima în dinți și să pleci în clipa aia în căutarea vieții. Povestea lor se întinde pe o durată de 3 luni, deci vă dați seama că nu pot să vă dau toate detaliile, însă am încercat să surprind esențialul și să vi-l redau cu aceeași vioiciune cu care s-au confesat ei.

Nu puteam să plecăm în altă parte, fără să trăim România.

Călătoria lor e atipică, în primul rând pentru că a avut loc în România și în al doilea rând, pentru faptul că amândoi au economisit timp de un an și și-au dat demisia din vânzări și HR pentru a duce până la capăt acest vis nebunatic, de a-și vedea țara, de a cunoaște oamenii ce o locuiesc, de a le cunoaște poveștile și tradițiile, și de a le duce mai departe, pe alte meleaguri, către alți oameni, către alte civilizații. Ați ghicit, unul dintre obiectivele călătoriei este promovarea turismului românesc. Însă modul lor este inedit și original, așa că merită puțină atenție.

Este o vorbă pe care o urăsc din tot sufletul „România este o țară frumoasă, păcat că e locuită”. E o mare prostie. Românii sunt niște oameni extraordinari.

Motivația lor a fost strâns legată de experiențele trecute, amândoi fiind plecați prin diferite țări prin programe de voluntariat sau de practică, stând câteva luni prin Vietnam, India, Praga, și altele. Formează un cuplu doar de doi ani, au curajul în sânge și iubirea în privire, de aceea s-au luat de mână și au pornit cu pasiune și cu planuri de viitor în prima aventură a vieții de cuplu. Aventură care a presupus mâzgâlirea hărții în zigzag, ajungând în aproape toate colțurile României, de la nord la vest și de la vest la est, având 1780 km parcurși pe jos, pe caniculă și cu rucsaci de 40, respectiv 60 kg și 5227 km cu autostopul, în doar 96 de zile. Nu mă pricep eu la matematică, dar înțeleg că e super mult, că e super greu și dureros, dar ei spun că a meritat. Au întâlnit niște oameni minunați la care au fost cazați și omeniți, au trăit niște experiențe de neuitat și au văzut niște peisaje care taie răsuflarea. De asemenea, se pare că relația lor a evoluat într-un mod frumos și armonios, călătoria aceasta în doi consolidând-o și ajutându-i să se cunoască mai bine, înțelegându-se din priviri și susținându-se reciproc ori de câte ori e nevoie.

Foarte important, ca să existe sprijin reciproc, trebuie să existe comunicare.

Duminica aceasta pleacă în următoarea lor aventură, nu oriunde, ci tocmai în Asia. Vor să ajungă acolo tot cu autostopul, iar în drumul lor vor să viziteze Turcia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Iran, India, ca apoi să se stabilească în Asia S-E. Programele prin care fac ca acest vis să devină posibil sunt: couchsurfing, cel mai bun mod de a cunoaște localnicii și de a nu cheltui pe cazare, workaway, mod prin care își câștigă traiul zilnic, autostop, transport local și prieteni. Cu alte cuvinte, vor să exploreze fiecare colțișor, să guste fiecare loc în care ajung, să se împrietenească cu localnicii și să trăiască fiecare clipă.

Lucrurile se întâmplă, trebuie doar să ai puțină inițiativă și să-ți bați puțin capul.

Mie mi se pare o idee genială și mi-ar plăcea la un moment dat să fiu în pielea lor, să mă trezesc în fiecare zi în alt loc, să fac voluntariat pentru o porție de mâncare și o noapte cu acoperiș deasupra capului, să nu știu ce îmi rezervă următoarea zi, dar să știu că am de mână omul pe care îl iubesc.

Advertisements

Campanie împotriva violenței în școli

Astăzi a avut loc lansarea Campaniei împotriva violenței în școli, cu mesajul „Ești erou în curtea școlii când oprești violența verbală”, avându-i drept purtători de cuvânt pe Sandie Blanchet, Reprezentant UNICEF în România și pe Sorin Mihai Cîmpeanu, Ministrul Educației și Cercetării Științifice.

De cele mai multe ori se trec cu vederea conflictele infantile sau chiar cele dintre părinți-copii sau profesori-copii. Se pare însă, că toate formele de violență au efecte negative asupra copiilor, afectându-le atât prezentul, cât și viitorul, nu puține fiind cazurile de suicid din cauza violenței verbale constante. Mulți dintre noi am trecut, poate, prin situații neplăcute, fiind „șicanați” de colegi sau „alintați” de cadrele didactice. Asta nu înseamnă că și cei ce sunt astăzi în școli, sau cei ce vor urma, trebuie să aibă parte de același tratament, dimpotrivă, este mai mult decât
necesar să se ia măsuri, având în vedere rezultatele cercetării la nivel global din 2014, de unde rezultă că aproape un miliard de copii cu vârste cuprinse între 2 și 14 ani sunt supuși în mod constant pedepsei fizice de către persoanele în grija cărora se află, și o treime dintre elevii cu vârste între 13 și 15 ani trec cu regularitate prin situații de intimidare și hărțuire. S-a demonstrat că toate acestea modifică procesele chimice de la nivelul creierului, afectând dezvoltarea și sănătatea copilului pentru tot restul vieții.

12143238_10153596510314788_2552587395643279801_n

Nu mai spun că, potrivit datelor colectate de către Minister, în anul școlar 2014-2015, au fost raportate la nivel național 18.793 de cazuri de violență în școală, 3397 fiind asociate violenței verbale. Tot în 2014, s-a constatat că 41% dintre copiii din România erau intimidați și hărțuiți de colegi la școală. Trăim în secolul 21 și nu este normal ca aceste lucruri să fie acceptate sau chiar ignorate. Aceste date sunt îngrijorătoare pentru siguranța, echilibrul și bunăstarea unui copil, iar principiala problemă este nivelul ridicat de toleranță a românilor față de violență. „Drepturile copilului, așa cum sunt reglementate de către legislația în vigoare, ar trebui să reprezinte o temă de reflecție, o piatră de temelie a dezvoltării principiilor menite să contureze o educație modernă, servicii de sănătate accesibile un comportament adecvat în familie și servicii sociale în comunitate.”

Amy Winehouse – povestea nespusă

Cum poți să mergi la un film pe gratis, să te alegi cu un tricou cu tema filmului și să socializezi din plin? Ei bine, făcând voluntariat. 🙂

Aseară am fost la filmul despre controversata viață a lui Amy Winehouse, o cântăreață pe care nu am apreciat-o foarte mult, din cauza stilului ei foarte extravagant, însă îmi plac câteva melodii de-ale ei și chiar îmi doream să văd filmul, presupunând că are la bază o mare dramă și o poveste de viață din care poți învăța multe. Și așa a fost; un film care te trece de la agonie la extaz, care te face să râzi și să ți se strângă sufletul de durere.

De data asta nu am mai fost la cinema în mall, ci la Cinema Elvira, aflat undeva pe la Romană, în aceeași curte cu Institutul Francez. Nu știam locul, nu mi-am imaginat că poate fi atât de frumos și nu am știut că sunt atâtea forme de voluntariat. Însă a fost o experiență unică; nu am făcut mare lucru, în schimb am socializat și am petrecut timpul într-un mod inedit. E interesant și modul în care e construit acest cinema, având ecranul proiectat în spatele unei scene, cu o acustică foarte bună și cu o capacitate de 180 de persoane. În secunda următoare mi-am dat seama că e locul ideal pentru a organiza conferințe sau chiar pentru a ține un speech. De asemenea, la Institutul Francez s-a ținut o mini serată, cu băuturi gratuite, pentru cei care voiau să rămână după film.

amy-winehouse

Revenind la film, acesta este format mai mult din cadre filmate de amatori, însă surprind exact esența și cotidianul unei mari artiste. Până să văd filmul, n-am realizat ce forță era această Amy. N-am conștientizat ce voce impresionantă avea, decât în momentul în care am auzit-o cântând jazz. Așa a debutat, cântând jazz la diferite festivaluri. Era urâțică foc, în schimb emana ceva ce te făcea să o îndrăgești. Poate pentru că era directă și necizelată de societate. Era autentică. Iar pentru faptul că a refuzat să facă muzică comercială și că versurile melodiilor sunt creații proprii, a crescut mult în ochii mei.

Felul ei de a fi, după cum era de așteptat, se trage din modul în care a crescut, din faptul că părinții erau absenți, chiar dacă erau în proximitate fizică, din faptul că s-au despărțit, iar ea a făcut tot ce a tăiat-o capul, pentru că nu era nimeni care să îi zică că nu e bine, nimeni care să o îndrume. Amy, din păcate, e un caz psihologic des întâlnit, însă destul de puțin conștientizat. Toate problemele din viața unui adult au la bază traume sau lucruri nerezolvate din copilărie.

Tot ce a făcut în viața ei, toate relațiile pe care le-a avut, s-au consumat la fel de intens precum prizele de heroină. Și asta doar pentru faptul că simțea nevoia să fie iubită. Și nu era. Decât de prieteni, care vorbesc frumos despre ea și care i-au fost alături în cele mai grele momente. Dar bărbații n-au știut decât să profite de nevoia ei de afecțiune. În film nu specifică, însă citisem la un moment dat că fostul soț, Rat Blake, pe care l-a iubit enorm și de care era dependentă, îi cerea 150 de lire pentru un sărut. De altfel, el a introdus-o în lumea heroinei și a cocainei crack, lucru care a adus-o pe ultimul drum.

Partea interesantă e că n-a știut niciodată să fie o vedetă. Nu a acceptat ideea că e persoană publică, dimpotrivă, se simțea hărțuită de paparazzi, și chiar era, din ce se vede în film. A debutat treptat, a trecut prin toate etapele prin care ar fi trebuit să se formeze și să se aștepte la succes. Însă nu a preconizat; succesul i-a luat-o înainte, și nu e de mirare, având în vedere că era un talent înnăscut. Era modestă și trăia viața pentru ea; presa însă era prea des pe urmele ei și prea intruzivă, ceea ce a făcut-o cu atât mai mult să se afunde în băutură și în droguri, pentru a evada. Am realizat atunci că, de cele mai multe ori, avem tendința de a le critica pe marile vedete. Că sunt într-un fel, că nu sunt nu știu cum, dar nu conștientizăm că, în primul rând, sunt oameni și că, poate, nu și-au dorit o viață publică și impersonală, ci pur și simplu, prin anumite circumstanțe au ajuns acolo. Poate talentul le-a ridicat în lumina reflectoarelor, vrând-nevrând.

În concluzie, am devenit fan Amy Winehouse. Povestea ei m-a trecut prin toate stările, am înțeles-o perfect în toate alegerile ei, deși proaste și distructive, însă unii oameni așa sunt construiți. Așa le e destinul, să trăiască intens, să sufere și să creeze, și să moară la vârste fragede. Avea doar 28 de ani când s-a stins, dar poate e mai bine așa.

Fericirea e o bătaie diafană de aripi

Din luna Iunie, încă de când am văzut că la Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa va avea loc o Expoziție de fluturi tropicali, și vii pe deasupra, am zis că-i musai să merg și eu. În iunie au fost numai zile ploioase, iar fluturii erau abătuți, așa că organizatorii au reprogramat expoziția.

tu

Trecu Iulie, trecu și August și eu tot nu am ajuns. Motivele erau destul de simple.

În primul rând, îmi doream să merg cu cineva care să se bucure la fel de mult ca mine de întâlnirea aceasta unică, iar în al doilea rând, îmi doream ca respectivul, să fie la rândul lui, genul de persoană care să nască fluturi. În mine. Dacă înțelegeți ce vreau să spun.

f

Se apropie însă de final expoziția, iar fluturii nu se mai născură. Să fi fost de la vreme? Că doar și fluturii au pretențiile lor. Nu se gudură la atingerea mâinilor transpirate, cum nu se sinchisesc să apară nici doar așa, la pocnit din degete. Nu nenicule, vor invitație specială la o plimbare romantică, vor lumânărele și îmbrățișări sub cerul înstelat, vor cuvinte frumos împachetate și oferite la momente potrivite, nu așa, oricum.

Am văzut eu însă că nu sunt șanse ca persoana potrivită să apară în timp util, așa că mi-am luat inima-n dinți și, pe ultima sută de metri m-am încumetat să merg la expoziție. Singură.

ii

Cum nu mai fusesem la Antipa, am intrat pe ușa principală, m-am lăsat ghidată de un băiat simpatic, apoi de săgeți, apoi de niște meseriași care reparau o sală din muzeu, ca într-un final să ajung afară din nou. Hm, nu mă înțelegeți greșit, nu stau chiar atât de prost cu orientarea, pur și simplu toată lumea simțea nevoia să-mi dea explicații încotro să o iau. Nu mă așteptam însă, să ies din muzeu, căci imaginația mea crease o sală întreagă din muzeu cu fluturi care mai de care mai extravaganți, zbenguindu-se printre vizitatorii curioși și așezându-se delicat pe umeri sau… pe păr, în cel mai rău caz. Locul amenajat pentru zâmbetele zburdalnice și colorate era însă într-o seră, în curte, în spatele muzeului. Și mai este încă, până pe 13 Septembrie. Așa că trebuie neapărat să ajungeți acolo, cât mai repede posibil, pentru că e o senzație atât de faaaină!

Pe lângă faptul că faci saună, prin bobițele de transpirație se elimină și serotonina (hormonul fericirii). Primul lucru care mi-a venit în minte când am văzut fluturii zburând calm pe lângă mine, a fost ceva de genul: „Fericirea e o bătaie diafană de aripi”, pentru că inevitabil zâmbești și uiți de tot ce e dincolo de marginile acelei sere. Uiți de tine, de reguli, de gânduri. Te transpui acolo, trăiești în prezent, te bucuri de moment și te simți privilegiat pentru tot ce vezi și tot ce simți în acea clipă. Căci într-adevăr e unică și incomparabilă cu orice alt sentiment. Incomparabilă chiar și cu fluturii din stomac, de care vorbeam mai sus 😀

r

Călătoria începe din interior

Motto-ul event-ului Trip Talks #9, a fost cel din titlu, și dacă-l luăm pe Vlad Doroican drept exemplu sau… invitat, atunci motto-ul ăsta e mai mult decât potrivit, întrucât povestea lui a început datorită unei căutări asidue a sinelui, etapă absolut firească și necesară în perioada adolescenței, etapă pe care nu a sărit-o, ci dimpotrivă, a aprofundat-o și a răscolit-o, până i-a găsit leac. Buddhismul tibetan.

Nu mă consider călător. Am fost călătorit în aceste locuri. Am fost atras și împins de la spate de circumstanțe fericite.

Vlad spune că era continuu nemulțumit și nefericit în perioada liceului și în anii ce au urmat, mărturisește că avea un țipăt interior ce nu-i dădea pace, nu-și găsea locul și nu se înțelegea nici cu familia, nici cu prietenii. Momentul culminant în viața lui a fost atunci când a pierdut bani la cazino și și-a dat seama că întreaga lui viață e în declin. Deși nu era un adevărat credincios și nu avea nici căutări spirituale, în acel moment greu a cerut ajutor divin și, spune el, de atunci lucrurile au început să se îndrepte. S-a angajat la Editura Herald și a început să descopere cărțile buddhiste, participa la evenimente organizate la Centrul Seeds for Happiness, a descoperit oameni cu aceleași interese și nevoi, și dintr-o dată, printr-o serie de întâmplări fericite, a descoperit răspunsul: compasiunea.

Când am auzit numele Centrului Seeds for Happiness, am avut în minte o imagine vizuală, cu o cortină întunecată… și în spate o lumină. Am știut că trebuie să ajung acolo.

Toate lucrurile în viața lui au început să aibă un sens și să se lege între ele. A plecat la Londra, a participat la o conferință de-a lui Deepak Chopra, l-a cunoscut pe Dalai Lama și a ajuns să studieze Buddhismul în Austria. Hm, parcă devenim puțin invidioși! Dar apoi, când ne gândim că stă ascuns într-o mănăstire buddhistă, ne imaginăm că e ca în cele ortodoxe, cu reguli foarte stricte, cu mult chin și multă muncă. Însă Vlad nu se simte închis în acel loc, nu consideră că se ascunde de lume, dimpotrivă, susține că acolo a descoperit lumea, acolo a reușit să se confrunte cu sine și cu problemele cotidiene de care a fugit atâta timp sau pe care nu a știut să le gestioneze. Ba mai mult, mărturisește că în mănăstire își face curat în minte și speră să devină ca o plastilină, care să-l ajute să se muleze și să se calibreze, să adopte un comportament corect.

La primele cursuri, în zece minute mă lua somnul. Probabil mintea mea era scurtcircuitată de anumite adevăruri.

Știm cu toții că orice început e greu. Cu atât mai mult atunci când încerci ceva cu totul diferit, ceva la care e nevoie de înțelegere profundă și adaptare trup și suflet, cum e învățătura buddhistă. Însă ceea ce l-a ținut în picioare pe Vlad a fost faptul că nu se mai simțea singur în căutarea sa, ba chiar se simțea fericit în acea comunitate de oameni cu interese comune. De altfel, în tot procesul acela de educare a minții, a reușit să găsească liniștea sufletului. Sună atât de poetic, însă conține un adevăr pe care îl evităm de multe ori cu bună știință; trebuie să realizăm, așa cum spunea și el, că în căutarea adevărului vom reuși să potolim emoțiile negative. Sau, așa cum spune și reclama de la Sprite, adevărul este răcoritor. Haha.

Construim atât de mult în exterior, clădiri cu 100 de etaje, dar nu suntem în stare să construim nici măcar un etaj interior de echilibru și calm.

Regula de aur este compasiunea. De altfel, asta era și tema event-ului, Alternativă la educarea minții prin compasiune. Mai mult decât atât, antidotul egoismului (aviz amatorilor), este compasiunea și serviciul în favoarea celor aflați în nevoie. Cu alte cuvinte, ajută-l pe cel de lângă tine, dacă vrei să te simți mai bine, pentru că „Putem să plecăm pe munte, în altă țară, pe altă planetă și să fim la fel de nefericiți și nemulțumiți”, dacă nu facem o schimbare, dacă nu devenim mai buni cu noi înșine, dar și cu ceilalți.

Dorința mea este să plantez niște semințe corecte și trainice în mintea mea, pentru a elimina buruienile care stau în calea fericirii.

În concluzie, mintea este arhitectul comportamentelor noastre (și al bolilor, aș completa eu), deci trebuie să o antrenăm întru gândire pozitivă, liniște și calm, pentru o viață fericită, căci asta ne dorim cu toții până la urmă.

Bicicălători prin Pirinei

Dacă data trecută v-am povestit despre Virginia Negru, o tipă de la care am învățat o groază de lucruri datorită event-ului Trip Talks #6, astăzi vă invit la o plimbare ceva mai anevoioasă, ceva mai aventuroasă și un pic mai frumoasă. E vorba de Trip Talks #8, ce i-a avut ca invitați pe Sorin Ungureanu și Doru Stăiculescu (pe alocuri și soția sa), doi călători cicliști, ce și-au petrecut un concediu în Pirinei.

Povestea lor este interesantă, nu pentru că au parcurs Munții Pirinei pe bicicletă, ci mai ales pentru faptul că sunt oameni obișnuiți, cu job-uri obișnuite, care fac asta din pasiune, care vorbesc cu pasiune, care trăiesc prin chestia asta. Sună ciudat? Poate, dar adevărul e că nimic nu e mai frumos decât să vezi niște oameni care vorbesc cu atâta patos despre ceea ce le face inima să bată cu fericire.

Suferi mult, te biciuiești cât vrei, dar poți să te oprești oricând să savurezi o cafea și să te bucuri de cele mai frumoase locuri, pe care altfel nu le-ai putea vedea. (Sorin)

După cum spuneam, cei doi și-au petrecut concediul pe bicicletă în septembrie anul trecut, împreună cu soția și alți prieteni, de unde a rezultat că oricine poate parcurge traseul ăsta montan, dacă are puțintică condiție fizică și multă voință, desigur. Nefiind la prima aventură, cu un an înainte escaladând minunații Alpi, aceștia au ajuns la performanța de a pedala aproximativ 100 km/zi, (7-8 ore) reușind astfel să parcurgă Pirineii în doar 11 zile. E adevărat însă că presupune și ceva efort individual, soția lui Doru antrenându-se timp de 6 luni pentru această excursie.

Sunt foarte multe bucurii când faci excursii de genul. Nu ai revelații, însă după ce ajungi undeva, cu greu, și îți tragi răsuflarea, începi să te bucuri foarte sincer că vezi lucrurile alea, că ai ajuns până acolo și că trăiești un vis. (Sorin)

E interesant de observat faptul că, în timp ce noi, toți ceilalți, ne raportăm la concediu ca la o perioadă mult râvnită pentru a ne odihni și pentru a evita tot ce înseamnă efort, cei doi au mărturisit că nu au avut parte de niciun concediu în care să stea în același loc timp de două zile și că nu văd sensul în asta, când poți vedea atâtea lucruri frumoase, luând totodată contact cu natura și cu sinele în momentele de singurătate la pedale.

E important să te cunoști pe tine, să știi cât și cum reziști la efort, să cunoști bicicleta, dar cel mai important e să-i cunoști foarte bine pe cei cu care pleci la drum. (Sorin)

Dacă printre cititori sunt doritori să afle cum poți organiza un astfel de traseu și care sunt eventualele probleme care pot apărea pe parcurs, amintesc faptul că cei 10 bicicălători au zburat până la Barcelona, iar un prieten de-al lor a transportat bicicletele până la destinație cu un microbuz. Așadar, nu este posibil să plecați din România până în Pirinei pe bicicletă. 😀 De asemenea, cei doi au menționat că nu au întâmpinat nicio problemă pe traseu, însă au avut la ei pentru orice eventualitate piese de schimb; roți, lanțuri, etc.

Dacă știi exact unde te duci, te bucuri mai mult de locurile în care ajungi, nu mai ești stresat pentru faptul că nu știi ce urmează. (Sorin)

De reținut faptul că traseul era bine stabilit dinainte, Doru ocupându-se zdravăn de research și făcând un road book, în care era precizat fiecare loc în care trebuiau să ajungă în fiecare zi, astfel a fost posibil să traverseze Pirineii de la Mediterană la Atlantic, fără să se rătăcească, chiar dacă nu au plecat totdeauna în gașcă, ci fiecare și-a făcut programul cum a dorit.

Diferența o facem noi ca oameni; ca să avem cicloturism ca în Austria, Italia sau Franța, trebuie să ne schimbăm noi înșine mentalitatea. (Sorin)

Ce mi-a plăcut din toată povestea lor, având în vedere că au parcurs deja câteva țări pe bicicletă, a fost faptul că au recunoscut că traseele montane de prin alte părți sunt incredibile, însă au susținut totodată cu tărie că și România are o groază de trasee ce merită explorate. Deși prin România e posibil să găsești grătare sau urme clare de vizite umane prin locuri sălbatice, Sorin a menționat faptul că schimbarea începe cu fiecare dintre noi și că, doar așa putem schimba mentalitatea și stilul de viață al românilor. Doar fiind noi, la rândul nostru, așa cum dorim ca ceilalți să fie. Chapeau! 

SunetVerde

Nu prea mi-a fost dat să merg la festivaluri, însă am fost la GreenSound, un festival de muzică contemporană, pe alocuri mai mult sunet decât muzică, însă cu multă populație veselă și petrecăreață. Chiar stăteam și mă gândeam la un moment dat… dacă vrei să transmiți un mesaj important unei mase mari de oameni, organizează un concert sau inventează-l. Habar n-am. Cert e că se adună de nicăieri și zvonul se împrăștie super ușor. 🙂

Lăsând ideile trăsnite la o parte, GreenSound e un festival la care mă bătea gândul să mă înscriu voluntar, însă am zis eu așa, că atâââtea ore de stat în picioare, fără să înveți ceva util, nu merită osteneala. Dar pentru faptul că am fost aseară și am descoperit două fetișcane îndrăznețe și cu voci de ți se făcea pielea de găină, și pentru că am văzut ce atmosferă mișto se făcu, îmi părea rău că nu m-am băgat și eu, să profit de muzică și de senzația aia faină timp de 3 zile. Poate la anul…

11880647_10206255871169950_1151004847912632588_n

Nu sunt fan al genului ăsta de muzică, am verificat dinainte programul și nu-mi suna cunoscut absolut nicio pseudo-formație de acolo, însă îmi doream de mult să o revăd pe Andreea și dacă ea a vrut să ne vedem la festival, așa să fie. Datorită ei, deci, am descoperit o nouă formație, Nouvelle Vague, în care două tipe cu voci senzuale au făcut o super atmosferă, iar lumea a venit în valuri acolo să le asculte. Și să danseze, să cânte, să bea bere și să mănânce hot-dog la lumina lunii. Destul de primitiv, aș zice, însă a fost de efect.

Mi-am dat seama că la astfel de evenimente lumea este mult mai relaxată și mai sociabilă, nu contează că cineva scapă paharul din mână și te face numai bere, nu contează nici măcar faptul că în fața ta este un cuplu cu doi copii pe care-i învârte fix astfel încât tu să nu mai vezi nimic nici în dreapta, nici în stânga. Te gândești totuși că dacă ai fi în locul lor, i-ai lăsa acasă, însă, cumva, nimic nu-ți poate strica starea.

În ce privește Nouvelle Vague, sunetul n-a fost așa verde, ci se transforma pe parcurs, de la galben intens – portocaliu – roșu aprins. Mmm…

festiVal

„Ce e val, ca valul trece”, însă aminitirile de la festiVal rămân 🙂

În Panciu se sărbătoresc în toamnă Zilele orașului, cu multă muzică, băutură, îmbulzeală și dezordine, în Focșani este Festivalul Internațional al Viei și Vinului „Bachus”, iar în București, începând de azi chiar, până duminică – 23 august, are loc Festivalul Gabroveni & Covaci.

Fiind zilele Bucureștiului, sunt sărbătorite, practic, cele două străzi, Gabroveni și Covaci, din minunatul Centru Vechi, unde, Asociația Connections, împreună cu Excelsior Stil și Asociația Pentru Promovarea Artelor Contemporane vor face în așa fel încât legendele, poveștile și tradițiile străzilor din această zonă să iasă la iveală într-un mod inedit.

imobil-ziarul-timpul-eminescu-consignatie-str.-covaci_AM-6-1000x600

Cele mai cunoscute povești legate de aceste două străzi sunt de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu (1654-1714), întrucât acesta își făcuse la Curtea domnească o grădină cochetă care adăpostea un chioșc umbros, pe care scriitorul Mateiu Caragiale (1885-1936), a menționat-o în „Craii de Curtea veche”. Acțiunea romanului începe în anul 1910 și-i are ca promotori pe cei patru crai, Povestitorul, Pașadia, Pantazi și Gore Piru, care petrec zi de zi prin cârciumile de București. Într-o noapte de toamnă, când ies din birtul de pe strada Covaci, cei patru sunt văzuți de Pena Corcodușa, o bătrână beată și nebună, care îi poreclește „crai de Curtea veche”.

Se mai știe și faptul că pe strada Gabroveni se afla restaurantul lui Caragiale, iar pe strada Covaci, acum 150 de ani, apăreau pentru prima dată mititeii, la crâșma celebră a lui Iordache. Nu știu cine-i Iordache, nu mă-ntrebați, așa-i povestea.

Pe lângă poveștile spuse la fața locului, ideea acestui festival este de a reînvia spiritul de talcioc urban și colorat de altădată, organizându-se astfel un târg de produse de design artizanal, vestimentar, de obiect și handmade, care vor fi găzduite de terasele de pe cele două străzi. Păcat că plouă, că era interesant de văzut cum se-mbulzea tot românul la bazarul improvizat.

Așadar și prin urmare, vă invit să consultați programul aici, pentru că se anunță veselie mare 🙂

Mic colț de rai

Dacă până acum am prezentat mai mult oamenii pe care i-am cunoscut la diverse evenimente, astăzi vă introduc în lumea magică a unui local, librărie, cafenea, bibliotecă și multe altele în unul singur. Da, ați ghicit, este vorba despre Seneca AntiCafe.

Citisem mai demult despre acest loc, însă nu am avut ocazia să îl vizitez. Până aseară, când am participat la un eveniment intitulat „De unde vin ideile bune?” și în care a avut loc o proiecție de film marca TED. Nu am prins filmulețul de la început, însă am prins debate-ul de după, care a fost, pentru mine, mult mai util decât discursul în sine. De altfel, filmulețul l-am văzut apoi, integral, acasă, și-l puteți viziona aici. Dar să fi văzut ce oameni faini erau acolo, mai ceva ca tipul ăsta ce ține speech-ul 🙂

Cea mai mare comoară este să ştii să fii fericit cu puţin, fiindcă puţinul nu-ţi va lipsi niciodată.

Să vi-l prezint pe Seneca, nu știu dacă are sens, căci ați auzit cu siguranță de el în școală, sau poate l-ați citit. Cert e că locul în sine e la fel de fascinant ca scrierile lui. Aici nu se plătește consumația, ci timpul petrecut. Iar procedura e mai mult decât ingenioasă. Cum intri, îți alegi un semn de carte din lemn, pe care este numele unui autor. Îți asumi astfel o nouă identitate. O tipă drăguță te înregistrează în calculator pe numele respectiv și plătești când pleci, în funcție de cât ai stat – 8 lei/ oră. Consumația e din partea casei, cărțile de asemenea. V-am spus că au sute de cărți pe care le poți citi pe gratis? Asta m-a fermecat de-a dreptul!

11903947_905375076199097_2316360833795904280_n

După cum spuneam, mi-am ales un nume de autor, și nu oricare, ci mi-am asumat ditamai personalitatea – Sigmund Freud – și am pășit curioasă în lumea filmului. Ca să aflu apoi că au și seri de discuții filosofice/psihologice, teatru, workshop-uri practice și multe altele. De asemenea, este un loc perfect pentru realizare de proiecte, un pahar de vorbă sau pur și simplu networking. Am ajuns cumva în Rai? Să mă ciupească cineva!

Ah, da, și diseară mă duc la seară de carte, căci îmi doresc de mult să fac asta! Ne vedem acolo? 🙂

Un om – poveste

Foarte rar mi se întâmplă să nu-mi găsesc cuvintele. Și mai rar mi se întâmplă, însă, să cunosc oameni care să mă lase fără cuvinte. Un astfel de om este Andi Moisescu, pe care-l cunoaște toată lumea, de la Apropo Tv și, cei mai în vârstă, de la radio.

11657406_876504302420639_571269272_n

Eu însă, l-am cunoscut la Acuarela, fiind invitat special la un event intitulat AntrenArt. Și l-am cunocut altfel. Dincolo de ambalaj, dincolo de figura mediatică, dincolo de brand. Am cunoscut un om care știe multe, are și mai multe de zis, dar nu-i permite timpul. Îl urmăream de ceva timp pe facebook, i-am citit câteva articole de pe blog și i-am pus eticheta de om veritabil; fără să stau prea mult pe gânduri. E omul care spune lucrurilor pe nume și care nu se ascunde după deget, dimpotrivă, te invită să-l accepți așa cum e, sau să-l ocolești.

11655266_876504365753966_1791287870_n

De la a vinde ziare la doar 17 ani, descoperind practic marketing-ul de astăzi sub o altă formă, la a mixa melodii în liceu, rampă de lansare în lumea radioului, pentru ca mai apoi să aibă propria emisiune tv, marcă înregistrată, cu o vechime de 10 ani jumate și încă în picioare, Andi Moisescu e un om, un nume și o poveste.

În ziua de azi nu mai contează numărul (anilor). Important e numele.

Am observat că oamenii care trăiesc viața în felul lor, care au muncit pentru a deveni cineva, nu în sensul de persoană publică, ci de om împlinit, cei care citesc mult, care fac lucrurile cu pasiune și care au o mulțime de împărtășit lumii întregi, sunt de o modestie aparte și de o liniște debordantă. Sunt oameni calzi, oameni naturali, oameni care nu simt nevoia să iasă în evidență, să se afirme, să fie remarcați, ci sunt absolut fascinanți prin simpla prezență. Eclipsează tot ce au în jur prin energia interioară și prin bunătatea din privire.

Nu dau sfaturi, pentru că nu îmi place să primesc. Însă din experiența mea, din tot ce am trăit până acum, am realizat că cel mai important e să-ți urmezi intuiția.

Ah, ce om! N-am reușit să-mi notez decât câteva cuvinte cheie din tot ce a vorbit, însă povestea lui de viață, modul în care a debutat, modul în care vorbește despre ceea ce îl pasionează, pur și simplu te face să te cuibărești comod în scaun și să-l lași să-ți povestească și să depene amintiri, teleportându-te în timp, ca și cum ai fi trăit alături de el acele momente.

Jos pălăria!

11012892_876458735758529_814630330728804072_n